Un neuron mort, doi neuroni morti, trei neuroni morti, un gard shui sarit.
Patru neuroni morti, cinci neuroni morti, sase neuroni morti, o migrena plauzibila.
Pfff...Punct si de la capat.
vineri, 4 decembrie 2009
Ecuatia parasirii provizorii (ca si cum ne vom mai intalni vreodata)
Plimba-ti degetele subtiri si artistice pe coloana vertebrala a sufletului ce se prezinta dezgolit in fata ta, si promite-mi ca vei fi intotdeauna aici. Langa mine.
Sau macar promite-i lui, sufletului. Promite-i ca vei continua sa ii zambesti, macar de la distanta, ca vei continua sa ii vorbesti, macar in mintea ta, ca vei continua sa ii alini incertitudinile, macar de forma.
Promite-i tu, scrie-i tu toate planurile tale imaginare, pentru ca pe mine deja nu ma mai crede. L-am mintit de mult prea multe ori...
Picteaza-ti zambetul, si arde-ti numele pe buzele acestui suflet ratacitor, care se prezinta dezgolit in fata ta, si promite-i ca vei raspunde intotdeauna chemarilor sale disperate. Promite-i ca il vei auzi mereu, macar sub forma unei dorinte, ca ii vei recunoaste unduirile vocii din multimea care te acapareaza, macar sub forma unui ecou, ca fluctuatiile vocii lui persisente vor mai avea vreo influenta asupra starii tale, macar ca o ultima betie.
Promite-i tu, sopteste-i tu toate dorintele tale ascunse, pentru ca pe mine deja nu ma mai crede. L-am amagit de mult prea multe ori...
Canta-ti melodiile tale dramatice si lipsite de sens la urechea sufletului ce se prezinta dezgolit in fata ta, si promite-i ca vei citi toate scrisorile lui interminabile legate de iubirea pe care ti-o poarta. Promite-i ca vei da la o parte perdeaua de posibile povesti de groaza, macar cat sa il scapi de temeri, ca aprecia fiecare detaliu al scrijelirilor lui copilaresti, macar cat sa-i conferi speranta, si ca vei crede pana la capat intr-un final fericit in doi. Intre voi doi. Intre noi doi. In trei.
Promite-i tu, mangaie tu tot ce inseamna el pentru tine pe pielea lui manjita de pacat si dor, pentru ca pe mine nu ma mai crede. L-am ametit de mult prea multe ori...
Si acumm minte-ma si pe mine. Dar minte-ma sincer. Ca si cum ar fi ultima oara cand ne intalnim. Amandoi. Toti trei. Ca si cum momentul de fata chiar ar fi real. Ca si cum e prima si ultima minciuna spusa de tine. Catre mine. Catre noi. Amandoi. Toti trei
Sau macar promite-i lui, sufletului. Promite-i ca vei continua sa ii zambesti, macar de la distanta, ca vei continua sa ii vorbesti, macar in mintea ta, ca vei continua sa ii alini incertitudinile, macar de forma.
Promite-i tu, scrie-i tu toate planurile tale imaginare, pentru ca pe mine deja nu ma mai crede. L-am mintit de mult prea multe ori...
Picteaza-ti zambetul, si arde-ti numele pe buzele acestui suflet ratacitor, care se prezinta dezgolit in fata ta, si promite-i ca vei raspunde intotdeauna chemarilor sale disperate. Promite-i ca il vei auzi mereu, macar sub forma unei dorinte, ca ii vei recunoaste unduirile vocii din multimea care te acapareaza, macar sub forma unui ecou, ca fluctuatiile vocii lui persisente vor mai avea vreo influenta asupra starii tale, macar ca o ultima betie.
Promite-i tu, sopteste-i tu toate dorintele tale ascunse, pentru ca pe mine deja nu ma mai crede. L-am amagit de mult prea multe ori...
Canta-ti melodiile tale dramatice si lipsite de sens la urechea sufletului ce se prezinta dezgolit in fata ta, si promite-i ca vei citi toate scrisorile lui interminabile legate de iubirea pe care ti-o poarta. Promite-i ca vei da la o parte perdeaua de posibile povesti de groaza, macar cat sa il scapi de temeri, ca aprecia fiecare detaliu al scrijelirilor lui copilaresti, macar cat sa-i conferi speranta, si ca vei crede pana la capat intr-un final fericit in doi. Intre voi doi. Intre noi doi. In trei.
Promite-i tu, mangaie tu tot ce inseamna el pentru tine pe pielea lui manjita de pacat si dor, pentru ca pe mine nu ma mai crede. L-am ametit de mult prea multe ori...
Si acumm minte-ma si pe mine. Dar minte-ma sincer. Ca si cum ar fi ultima oara cand ne intalnim. Amandoi. Toti trei. Ca si cum momentul de fata chiar ar fi real. Ca si cum e prima si ultima minciuna spusa de tine. Catre mine. Catre noi. Amandoi. Toti trei
Gosh...
Oare cat mai am de gand sa ma izolez de viata reala?
N-am crezut niciodata ca voi ajunge tipul de persoana care se ascunde de propriile sentimente intr-o lume creata de propria-i persoana, cu propriile-i personaje, care au destinele alese, realese si prealese de catre o singura persoana manipulatoare, perversa, cu gandurile distorsionate de ura si chin artistic: PROPRIA-I PERSOANA.
Ma deranjeaza ca am ajuns in halul asta. E chiar grav. Si e si mai grav faptul ca nu multa lume observa. Defapt, si in acest caz e vine mea. Pentru ca nu prea am incerdere in altii. Sau pur si simplu nu mai vreau sa-i chinui si pe ei cu problemele mele existentialo-ratate. Si oricum nu m-ar fi putut ajuta.
...Si ajungem din nou la plansul de mila. Aparent unica solutie in cazuri de fata. Pe dracu unica speranta.
Imi pare atat de rau ca nu sunt independenta si capabila sa muncesc (psihic adica), si in stare sa ma deconectez cu adevarat de tot ce ma inconjoara.
Fara nici o lume fictiva. Fara nici o aparenta. Doar un maaare blank. Exact ca in sufletul meu, din cand in cand, cand realizez ca imi plang din nou, si din nou, si din nou, a suta mia oara, de mila. De aiurea. Fara scop. Fara directie. Fara sa opresc o inevitabila autodistrugere.
Breakdown, dude...
N-am crezut niciodata ca voi ajunge tipul de persoana care se ascunde de propriile sentimente intr-o lume creata de propria-i persoana, cu propriile-i personaje, care au destinele alese, realese si prealese de catre o singura persoana manipulatoare, perversa, cu gandurile distorsionate de ura si chin artistic: PROPRIA-I PERSOANA.
Ma deranjeaza ca am ajuns in halul asta. E chiar grav. Si e si mai grav faptul ca nu multa lume observa. Defapt, si in acest caz e vine mea. Pentru ca nu prea am incerdere in altii. Sau pur si simplu nu mai vreau sa-i chinui si pe ei cu problemele mele existentialo-ratate. Si oricum nu m-ar fi putut ajuta.
...Si ajungem din nou la plansul de mila. Aparent unica solutie in cazuri de fata. Pe dracu unica speranta.
Imi pare atat de rau ca nu sunt independenta si capabila sa muncesc (psihic adica), si in stare sa ma deconectez cu adevarat de tot ce ma inconjoara.
Fara nici o lume fictiva. Fara nici o aparenta. Doar un maaare blank. Exact ca in sufletul meu, din cand in cand, cand realizez ca imi plang din nou, si din nou, si din nou, a suta mia oara, de mila. De aiurea. Fara scop. Fara directie. Fara sa opresc o inevitabila autodistrugere.
Breakdown, dude...
Suportabil
Dupa atata trait in mica mea lume fantezista, mi-a facut bine mersul prin burnita. Mi-a facut bine doar spiritualiceste, ca fizic mi-a afectat grav intoarcerea la 90 de grade, atat inspre stanga cat si inspre dreapta, a gatului. Si capul ma doare, dar facem abstractie in speranta ca imi va ajuta spiritul creativo-priceputo-intr-ale-scrisului
Pseudo viata noua?
Punct si de la capat. Punct si de la capat. Punct si de la capat. Punct si de la capat. Punct si de la capat. Punct si de la capat....
Unde naiba intarzie viata aia noua???
Unde naiba intarzie viata aia noua???
Lipsit de coerenta. Ca de obicei
Punct si de la capat. Asa se incepe o noua idee, asa se incepe o noua zi, asa se incepe o noua viata. Dar oare chiar putem uita randurile, zilele, vietile anterioare?
Poate ma considerati o tampa pentru intrebarea de mai sus. Cine stie? Poate chiar SUNT o tampa. Nu ca m-ar interesa astfel de detalii...
A trecut iar mult timp de cand nu am mai visat cu adevarat. Nu am imaginatie, mi sa zis. Presupun ca e adevarat. Presimt ca e adevarat. Altfel nu-mi explic.
Poate ma considerati o tampa pentru intrebarea de mai sus. Cine stie? Poate chiar SUNT o tampa. Nu ca m-ar interesa astfel de detalii...
A trecut iar mult timp de cand nu am mai visat cu adevarat. Nu am imaginatie, mi sa zis. Presupun ca e adevarat. Presimt ca e adevarat. Altfel nu-mi explic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)