Traiesc cu sentimentul asta de vreo... 10 ani. Nu e mult. Doar pare.
Am trecut prin atatea modificari, transformari, pseudo-imbunatatiri, incat mi s-a facut rau. Senzatia de vertij nu e normala, nu?
Ce-i cert, mi-e sila si de mine. Nu neaparat de persoana care am ajuns, ci de procesele prin care am trecut sa devin "eu" cea de astazi. Calcatul pe morminte, pe prieteni, pe sentimentele altora sunt incluse. Calcatul pe pricipii, deocamdata nu, si sper niciodata.
Incerc sa ma mai schimb. Inca o data. Rog, pentru ultima oara.
Oare chiar am ingropat tot ce era mai frumos si mai bun in mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu