Fizolofia preteniei

Deci da. Deci in sfarsit dispun de determinarea necesara sa scriu despre all of my frends. Dar asta va fi doar un segment introductiv spre o intreaga retea, increngatura de prieteni, pentru sa recunoastem. Am multi. Prieteni adica. Defapt, nu sunt chiar asa multi, dar au multe personalitati, si compenseaza. Deci, ca sa le spun pe numele fictive, pe moment gasite si tot intr-un moment schimbate cand voi afla si dorintele pretenilor astora ai mei. Acum, imi folosesc propria imaginatie. Deci ar fi Eva, za first and tru best frend, apoi Caroline, Apoi Kate, apoi Jake apoi, apoi, apoi.... Nu mai am nume fictive in cap... Mama maaasii. Deci preupun ca ramane pe maine, sau alta zi apropiata. Ieri, alaltaieri. Aaa, nu, astea sunt vechi. Maine, poimaine... Eee, stiti voi, cititorii mei culti. Deci asta nu ramane decat un inceput. Un inceput de drum nesigur, periculos, cu multe glume proaste si prea putine multumiri. Asa ca, ne vedem curand. Asta, daca nu va calca masina. Sau daca nu ma calca pe mine masina... =)) Ramane-ti tru to yourselves, kids. Until the next post, stay alive.

Make me screaaam!!!

All night, all night looong! Asa zice versurile (da, am gresit intentionat. Acum ardeti-ma pe rug) melodiei Billy Idol pe care l-am descoperit nu cu multe zile in urma. Si chiar am ramas surprinsa sa vad cata influenta au melodiile lui asupra mea, mai ales dupa o ora anume ce nu va fi divulgata, pt ca altfel va trebui sa va omor pe toti. Ceea ce nu ar fi placut, desigur, pt nici unii din noi. M-am trezit de cu dimineata cu un singur gand in minte. Nu, "dush" nu poate fi etichetat drept gand, cum nici "foame" sau "pipi' sau "migrena" nu sunt decat simple necesitati, respectiv efecte. Nu imi aminteam ce am visat, sau cate vise am avut, dar aveam garantia ca erau toate ingrozitoare. De aici deducem gandul de care spuneam: sa ma culc inapoi astfel incat sa visez ceva frumos de data asta. CIUCIU. N-a mers. Nu visul, somnul. Era deja prea tarziu pentru metabolismul meu de gaina de curte. 9 jumatate e strigator la cer! Asa ca m-am ridicat, si m-am postat elegant in fatza monitorului. De atunci si pana la aceatsa ora este o intreaga poveste cibernetica. Important e ca am realizat ca pot face postari scurte! Ca sa nu-mi mai torturez vizitatorii, si ca sa nu mai scriu o data la luna. Amuzant, nu? Amuzante si misterioase sunt caile reactiei intarziate...

Recunosc, sunt vinovata

Speranta... A murit. Jur!!! Eram acolo. Eu. Eu sunt vinovata. Recunosc. Am ucis-o. Speranta. Pe ea eu am omorat-o... Eu. I-am frant aripile ca de zana si i-am suflat praful magic sub stejarul din curtea imaginara a sufletului meu. Da, da, imi amintesc bine. Frunzele scartaiau ingrozitor in seara aia de august tarziu. In rasuflul ingerilor ma jucam cu suvitele incoerente, ce se desfasurau incoerent in zborul lor ilogic. Pe buze imi tremura un zambet inconstient, iar in ochi se formau din ce in ce mai multe lacrimi cristaline. Obrajii inundati de disperare. Deziluzii se framantau in mainile pline de rugina ce se tin cu disperare de lantul balansoarului i care stau. Ma leganam. Ca un sarac copil cu dezabilitati, ma leganam din ce in ce mai tare si credeam ca sufletul mi se desprinde de trup. Ma uitam prin ceata la cerul albastrui si la luna izolata. Asa ma simteam. Singura. S imi continuam leganatul. Voiam sa zbor. Da, da, acolo sus. La luna. Sa-i tin companie. Impreuna, in singuratate. Simteam ca ma intelege. Si atunci, am vazut-o. Din nou, si din nou imi amintea de clipele grele in care mi-a fost aproape. Dar azi? Azi unde a fost cand aveam cea mai mare nevoie de ea? Cand simteam ca nu mai are rost sa petrec o clipa in casa aceea iluzionara. Casa a sufletului meu. Aluneca lin in aer, dansandu-si temerile si nehotararea in lumina astrului izolat. Aripile-i stravezii ma hipnotizau prin apropierea lor nebuna si credeam, stiam, simteam ca dorinta imi revine in trup. Ca o flacara, ca un siret viu colorat, ca un joc al inocentei, dorinta de a trai isi arata prospetimea prin respiratia zanei de portelan, prin ochii ei de smarald, prin degetele ei micutze si elegante. Prin dansul ei hipnotic. S-a asezat razand. Razand, razand pe umarul meu, continua sa-mi spun povesti din tinuturi indepartate. Si atunci am inceput sa rad si eu. Drept cine ma lua? Ce eram eu pentru ea? I-am intins palma ruginie, si am asteptat sa-si danseze faldurile rochiei din floarea soarelui la mine in mana. Mana lipsita de vlaga, lipsita de vointa. A aterizat zambind cu dinti de portelan, jucandu-se cu parul ei roscat si melancolic si facand o reverenta cordiala si plina de tandrete. Compensa orice mangaiere. Si atunci am inchis palma. Ca in vid, fluturasul se zbatea si se uita rugator in ochii mei. Nu a gasit decat alt vid. Plangea si tzipa cu sunete de clopotel. Lesinata, nu mai parea asa magica. Trupul prea plapand, parul prea stralucitor, degetelele prea fine. Dintr-un impuls, am facut-o. I-am smuls aripile. Da, da, eu am facut-o. Zana a sperantei, fluturele sufletului meu, ti-ai zburat piruetele spre cerul altui copil, spre casa altui suflet, spre alta luna izolata. Te-am renegat fara sa ma gandesc a doua oara si te-ai evaporat in fatza vidului ochilor mei. Praf de aripi, praf de zana pe buzele zambetului meu sadic si dornic de razbunare. Da, da, eu am ucis-o. Speranta. Da, da, ea de mana mea a murit...

Cu buzunarele pline de sperante

Asa plec in fiecare dimineata din locul pe care unii il numesc garsoniera. Eu il numesc simplu "acasa". Imi pornesc, nu cu usurinta, MP3'ul in timp ce in gura tzin un plic cu datorii si cu mana stanga inchid usa de fier forjat, sau cum se cheama. Billy Idol (na, sa fac reclama) imi canta ceva energic, from the 80's, si asa imi incep drumul. Mereu un aceleasi drumuri, dar intotdeauna alta cauza. De data asta, nici nu ma mai concentrez sa ma gandesc la cauza. Sunt prea preocupata sa fiu plina de ura, scarba, repulsie, deziluzii, dezamagire, purici si toate sinonimele. Mi-e din ce in ce mai greu sa ma regasesc. Simt, stiu ca sunt acolo, pe strada, mergand sau taraindu-mi picioarele mai bine spus, dar cred a e din reflex. Bataile inimii, sunetul respiratiei agravate in linistea izolarii, mirosul ploii in aer, gustul relaxant de menta par din ce in ce mai indepartate. Am devenit oricum de mult timp o creatura/ Incapabila sa iubesc, sa simt compasiune, sau macar sa raspund sentimentelor cu care sunt bombardata, continui sa atarn de firul ala al sperantei care iese in evindeta printre contradictii. Parca doar asta mai pot face. Asta mai pare real in intreaga realitate....

Ploua la prezent

Ploua. La prezent. O ploaie de care parca imi este interzis sa ma bucur. Din punctul de vedere al unei societati absurde, port deja eticheta pompoasa de "domnisoara", iar asta nu-mi mai permite sa sar din balta in balta, sa-mi umplu hainele de noroi proaspat in trecerea mea frugala pe strazile ne-reparate, si sa cant bincunoscutul refren " I'm singiiin' in the raain, Just singiiin' in the raain!", in timp ce ma joc cu umbrela iar oamenii se uita ciudat la mine. In schimb, renunt la protectia inutila a umbrelei, sub care simt ca ma ascund de realitate, merg incet, pasesc cu grija si ascult o melodie ceva mai noua. Tot ceva legat de ploaie... Ajung destul de repede pe aceleasi trepte spre labirintul din visul lui Alice. Mirosul de alcool si tutun se strecoara printre particulele parfumate de ploaie potolita de august. Ma simt dezgustata, si in acelasi timp, curioasa. De ce? De ce un bar langa niste scari? De ce un bar pe langa niste scari frecventate de copii in tot cursul anului scoalr si nu numai? De ce ma intereseaza toate astea pe mine in acest moment? Nu resusesc sa-mi raspund la nici o intrebare, asa ca merg mai departe. Pana sa ajung la vaastul desert acaparat de blocuri cenusii, trec pe sub cativa copaci, cateva sute de crengi, cateva mii de frunze. Toate plang. Plang cu picuri mari de ploaie si praf pe fruntea, ochii, obrajii, gura mea... Ce prost sta cu gura deschisa in ploaie cand ii este sete? Si de ce imi pun iar intrebari inutile? Refuz sa ma sterg de lacrimi. In schimb imi musc coltul buzei inferioare si dau cu piciorul intr-o piatra ratacita si ea, ca si mine. Imi port usor pasi fantomatici si fara scop pe langa masina cu "Scoala", ce se deplaseaza alene in plina strada pustie. Facand abstractie de la alte cateva persoane obisnuite, pe trotuar suntem doar eu si ghiozdanul meu de incredere. Din ghiozdan, Bocanila imi face semne disperate ca nu mai are mult aer. Si atunci, imi amintesc. Defapt, eu am scop. Vreau sa ajung acasa. Din nou. Nu e nici 7 juma' dimineata, iar eu ma indrept destul de greoi spre asa zisa "acasa". Stiu ca nu mai am mult, dar cred ca o constientizez inconstient. Din reflex. E oare pentru ca ploua? Pt ca cerul isi plange durerea de a ne vedea in fiecare zi? Pt ca ... poate... doar ploua la prezent pt un copil fara somn ca mine?

Ca de cerneala...

Privesc cerul de culoarea cernelii si incerc sa mai traiesc inca cu iluzia ca maine va fi mai bine. Inca putin, doar putin... Stoluri de pasari jucause se perinda prin fata norocosilor, si recupereaza timpul pierdut in timpul zilei mult, mult prea calde. Nor de pene si de suflete calatoare. Mama ma intreaba ceva. Nu reusesc sa-mi dau seama ce, asa ca raspund cu un " aha" simplu si tremurat. M a intorc, ii zambesc ca un om obosit, ce si-a acceptat soarta si o intreb ceva legat de programul de a doua zi. E prea intuneric sa-si dea seama ca plang. Imi intorc iar privirea spre geam. Atat de aproape si totusi atat de departe... Mi se inchid ochii deja. De oboseala, de dor, obisnuinta. Stiu. Sigur va fi bine. Dar incepand de maine. Acum sunt mult prea obosita sa mai fac vreo schimbare. As putea chiar sa ma culc aici, pe jos in balcon, ca un copil temator si ratacit de fiinta ocrotitoare ce-o reprezinta mama lui. Dar mai bine maine. Ar fi o schimbare prea mare...