Ca de cerneala...

Privesc cerul de culoarea cernelii si incerc sa mai traiesc inca cu iluzia ca maine va fi mai bine. Inca putin, doar putin... Stoluri de pasari jucause se perinda prin fata norocosilor, si recupereaza timpul pierdut in timpul zilei mult, mult prea calde. Nor de pene si de suflete calatoare. Mama ma intreaba ceva. Nu reusesc sa-mi dau seama ce, asa ca raspund cu un " aha" simplu si tremurat. M a intorc, ii zambesc ca un om obosit, ce si-a acceptat soarta si o intreb ceva legat de programul de a doua zi. E prea intuneric sa-si dea seama ca plang. Imi intorc iar privirea spre geam. Atat de aproape si totusi atat de departe... Mi se inchid ochii deja. De oboseala, de dor, obisnuinta. Stiu. Sigur va fi bine. Dar incepand de maine. Acum sunt mult prea obosita sa mai fac vreo schimbare. As putea chiar sa ma culc aici, pe jos in balcon, ca un copil temator si ratacit de fiinta ocrotitoare ce-o reprezinta mama lui. Dar mai bine maine. Ar fi o schimbare prea mare...