Cu buzunarele pline de sperante

Asa plec in fiecare dimineata din locul pe care unii il numesc garsoniera. Eu il numesc simplu "acasa". Imi pornesc, nu cu usurinta, MP3'ul in timp ce in gura tzin un plic cu datorii si cu mana stanga inchid usa de fier forjat, sau cum se cheama. Billy Idol (na, sa fac reclama) imi canta ceva energic, from the 80's, si asa imi incep drumul. Mereu un aceleasi drumuri, dar intotdeauna alta cauza. De data asta, nici nu ma mai concentrez sa ma gandesc la cauza. Sunt prea preocupata sa fiu plina de ura, scarba, repulsie, deziluzii, dezamagire, purici si toate sinonimele. Mi-e din ce in ce mai greu sa ma regasesc. Simt, stiu ca sunt acolo, pe strada, mergand sau taraindu-mi picioarele mai bine spus, dar cred a e din reflex. Bataile inimii, sunetul respiratiei agravate in linistea izolarii, mirosul ploii in aer, gustul relaxant de menta par din ce in ce mai indepartate. Am devenit oricum de mult timp o creatura/ Incapabila sa iubesc, sa simt compasiune, sau macar sa raspund sentimentelor cu care sunt bombardata, continui sa atarn de firul ala al sperantei care iese in evindeta printre contradictii. Parca doar asta mai pot face. Asta mai pare real in intreaga realitate....