Recunosc, sunt vinovata

Speranta... A murit. Jur!!! Eram acolo. Eu. Eu sunt vinovata. Recunosc. Am ucis-o. Speranta. Pe ea eu am omorat-o... Eu. I-am frant aripile ca de zana si i-am suflat praful magic sub stejarul din curtea imaginara a sufletului meu. Da, da, imi amintesc bine. Frunzele scartaiau ingrozitor in seara aia de august tarziu. In rasuflul ingerilor ma jucam cu suvitele incoerente, ce se desfasurau incoerent in zborul lor ilogic. Pe buze imi tremura un zambet inconstient, iar in ochi se formau din ce in ce mai multe lacrimi cristaline. Obrajii inundati de disperare. Deziluzii se framantau in mainile pline de rugina ce se tin cu disperare de lantul balansoarului i care stau. Ma leganam. Ca un sarac copil cu dezabilitati, ma leganam din ce in ce mai tare si credeam ca sufletul mi se desprinde de trup. Ma uitam prin ceata la cerul albastrui si la luna izolata. Asa ma simteam. Singura. S imi continuam leganatul. Voiam sa zbor. Da, da, acolo sus. La luna. Sa-i tin companie. Impreuna, in singuratate. Simteam ca ma intelege. Si atunci, am vazut-o. Din nou, si din nou imi amintea de clipele grele in care mi-a fost aproape. Dar azi? Azi unde a fost cand aveam cea mai mare nevoie de ea? Cand simteam ca nu mai are rost sa petrec o clipa in casa aceea iluzionara. Casa a sufletului meu. Aluneca lin in aer, dansandu-si temerile si nehotararea in lumina astrului izolat. Aripile-i stravezii ma hipnotizau prin apropierea lor nebuna si credeam, stiam, simteam ca dorinta imi revine in trup. Ca o flacara, ca un siret viu colorat, ca un joc al inocentei, dorinta de a trai isi arata prospetimea prin respiratia zanei de portelan, prin ochii ei de smarald, prin degetele ei micutze si elegante. Prin dansul ei hipnotic. S-a asezat razand. Razand, razand pe umarul meu, continua sa-mi spun povesti din tinuturi indepartate. Si atunci am inceput sa rad si eu. Drept cine ma lua? Ce eram eu pentru ea? I-am intins palma ruginie, si am asteptat sa-si danseze faldurile rochiei din floarea soarelui la mine in mana. Mana lipsita de vlaga, lipsita de vointa. A aterizat zambind cu dinti de portelan, jucandu-se cu parul ei roscat si melancolic si facand o reverenta cordiala si plina de tandrete. Compensa orice mangaiere. Si atunci am inchis palma. Ca in vid, fluturasul se zbatea si se uita rugator in ochii mei. Nu a gasit decat alt vid. Plangea si tzipa cu sunete de clopotel. Lesinata, nu mai parea asa magica. Trupul prea plapand, parul prea stralucitor, degetelele prea fine. Dintr-un impuls, am facut-o. I-am smuls aripile. Da, da, eu am facut-o. Zana a sperantei, fluturele sufletului meu, ti-ai zburat piruetele spre cerul altui copil, spre casa altui suflet, spre alta luna izolata. Te-am renegat fara sa ma gandesc a doua oara si te-ai evaporat in fatza vidului ochilor mei. Praf de aripi, praf de zana pe buzele zambetului meu sadic si dornic de razbunare. Da, da, eu am ucis-o. Speranta. Da, da, ea de mana mea a murit...