Iubeste-ma as vrea sa-ti spun...

Hai sa ne mintim putin, vrei?
Uite, eu iti spun ca te iubesc si tu imi spui ca devii serios. Ce zici?:))

Stai! Defapt, daca ma gandesc mai bine.... Practic, nici macar nu exista un "ne", din moment ce nu exista un "noi"
Cel putin nu atata timp cat eu doar tin la tine si tu doar iti incerci talentele de Casanova cu mine.

Nu stiu daca este cazul de interpretari. Sincer. Acum, ia cine vrea, ce si cum vrea din ce scriu. Pnetru ca adevarul e ca nu-mi pasa:)) Doamne, nu. Obisnuiam sa pun la suflet toate tampeniile posibile. Toate reuseau sa imi atinga o anume coarda sensibila si sa ma raneasca. Si inca cum...
Nu spun ca acum nu ma deranjeaza. Ba da, ma deranjeaza, ma supara cuvintele aruncate aiurea in vant, ma deranjeaza gesturile care nu isi au rostul si privirile superioare. Pentru ca indiferent cine ai fi, refuz sa cred ca imi esti superior in vreun fel. Vezi tu, eu cred in egalitate. Si pe tine te sfatuiesc s-o faci. Face bine la ten:))

Rad destul de mult. Acum. Ceea ce ar putea sa te induca putin de tot in eroare. Pe tine, ca cititor. Pentru ca ma adresez tuturor, dar folosind "tu" ma simt mai apropiata de posibilul meu public.
E ca o melodrama:)) Eu vin, imi joc rolul in modul obisnuit, dandu-i o importanta personala si cateva lacrimi din sufletelul meu de artist. Voi zambiti, radeti, va e jena de jena mea, bateti din palme si aruncati cu flori de camp pe scena. Pentru ca melodrama e defapt o piesa de teatru iar florile de camp sunt preferatele mele. Trandafirii sunt prea de tot:))

Am suferit zilele astea. Am fost si vesela si trista si insufletita si dezamagita si iubita si marginalizata. Am fost de toate. Pentru ca imi place sa experimentez. Si asta...clar nu a sunat bine

Momente teribile intreaga saptamana. De obicei, daca ma urmaresti vreodata cand sunt pe drum spre casa, incerc diverse expresii faciale cu intentia de a fixa un zambet cat mai natural. Pentru ca nu vreau s-o supar sau ingrijorez pe mama. E destul de amuzant sa vezi o copila mai ciudatica pe strada strambandu-se la vreun prieten imaginar sau ceva, si eventual vorbind singura. Pentru ca mai fac si asta. Imi aprob sau exprim dezacordul vizavi de actiunile mele. Da, stiu ca vizavi nu se scrie asa, dar in seara asta imi fac de cap. Pentru ca imi permit:))

Mi-e frica de singuratate, stiai? De intuneric sunt terifiata, asta cred ca o stie toata lumea, dar de singuratate sunt ingrozita. Si deja incep sa-mi fac griji. Pentru ca asa sunt eu, mai paranoica. Si enervanta. Da, da, nu ma contrazi acuma, am chef de confesiuni, ok? Bine, deci cum ziceam. Singuratea...Uuuuu, subiect tabu pentru mine. Dar in definitiv, daca va fi sa se intample, voi supravietui si ei. In timp am reusit sa ma adaptez destul de mult la destul de multe si diverse situatii. Imi amintesc cum isi mai bateau joc de mine... Dumnezeule, eram un copil tare prostut. Era groaznic. Nu stiam sa ma apar, nu stiam nimic. Eram socata si atat. Nu au avut niciodata un motiv serios sa se lege de mine, dar ma rog. Pana la urma am ajuns sa ma inchid in mine. Sa-mi creez diverse ziduri de aparare din diverse materiale, care mai de care mai rezistente. Tot eu le-am daramat si pe alea. Pentru ca mi-am dorit sa am incredere in oameni. Si asta am si primit. Incredere. Calcata in picioare. A mea. De fiecare data. Asa ca am renuntat si la aia. Nu e ca nu as mai vrea sa o acord, nuuuu! E vorba ca...nu o mai am! Simplu:))
Eeee, amintiri:))

In prezent? In prezent daca ma intrebi, sa stii ca sunt mai bine. Ma simt mai bine, cu mine in primul rand si apoi cu ceilalti. Cei din jurul meu. Sau departarea, dupa caz. Am avut zile si mai bune, cand nu ma confruntam inca cu iluzii optice si cautari de suflet si descoperiri arheologice in dragoste. Supravietuiesc! Mereu o fac. Desi calc si pe morminte si pe morti si pe rudele lor. Cui nu ii place poate oricand sa se retraga din cursa. Sa se arunce din barca, avion sau masina gonind pe autostrada. Eu nu vreau sa renunt la cursa mea spre fericire. Si nici la mine. Pentru ca ar fi putin tragic, in loc de tragicomic. Si as plange. Da, ai citit bine, as plange. Eu nu prea practic nici asta, decat in intimitatea spiritului meu. El imi accepta lacrimile mai usor. Si ma consoleaza cu tot ce tine de el. O bomboana, un sarut, o soapta. Un cantec de dor. As vrea sa aud unul. As vrea sa aud un cantec de dor si sa-l simt aproape de tot ce insemn.

Nu-mi ia mult sa scriu toate astea daca iti faceai griji. O fi poate pentru ca nu vin din cap cat vin din suflet. Pe ritmuri incete de inima. Si ea a inceput sa-mi dea semne. Prima oara acum cativa ani. A inceput cu palpitatii si incetiniri bruste, ca apoi sa ajunga la durere. Fizica. Pe care stie ca nu o suport. Dar pot sa o sufar. Ca durerile de cap. Prima oara am avut una la 6 ani. Cand am ajuns la tara, daca imi amintesc bine. Si nu prea m-au crezut. Ziceau ca imi imaginez, ca poate am doar impresia. Bine. Am zis bine, si am fost de acord cu ei. Si asta se considera greseala. Cred ca de pe atunci mi-ai semnat sentinta. Dar e doar un poate, daca ar fi sa ma iau dupa ultimele evenimente.

Aveam mereu fanteziile astea, de a pleca intr-o zi de acasa, sau de a fugi chiar. De a ma sinucide, de a invata de zbor:)) Din nefericire exista mereu cineva care sa ma intrerupa sau sa ma impiedice. Cateodata e constiinta. Cateodata e un cineva pe care eu de bunastiinta il anunt. Nu vreau sa ma laud cu sinuciderea asta. Pur si simplu cred ca... atunci cand vreau totusi sa o fac, sa o pun in aplicare, nu imi doresc asta cu adevarat. Altfel, as pastra secretul pentru mine si i-as mai saluta atunci pe toti de la geamul unei institutii numite "Rai". Defapt, eu nu cred in Raiul asta, dar sunt alte teorii pe care nu am chef sa le discut acum. cert e ca Raiul, si Iadul, sunt aici si acum. Si ni le facem pe amandoua tot noi. E doar parerea mea insa.


Sunt timida, nu crezi? Si ma ghidez dupa ratiune. Nu prea ma vezi sarind in sus de bucurie pentru ceva sau dand dovezi de dragoste cuiva. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, pentru ca si asta ar fi o mare greseala. Din partea ta. Dar asa sunt eu. Te iubesc si pe tine, si pe ei si pe toata lumea. Chiar va iubesc. Doar nu o arat. Pentru ca nu pot. Am incercat, asa ca nu vorbesc din basme, ci chiar din propria experienta. Nu ma simt eu bine cand afisez...lucruri:))

Stii care este culoare mea preferata? Defapt, am vreo 3. Imi plac toate culorile chiar. Dar ador galbenul de floarea soarelui. Pentru ca imi zambeste. Imi place foarte mult albastrul inchis, in reflexii de negru. Pentru ca ma intelege. Ma topesc dupa verdele crud al ierbii primavara. Pentru ca ma cucereste. Iubesc rosul cireselor si portocaliul serilor de asfintit adomite si obosite. Pentru ca ma mint. Frumos. Ca tine. Pentru ca toti ma mintiti intr-un fel sau altul. Spuneti-mi ca e asa, altfel m-as simti vinovata. Nu-mi place sa fiu singura mincinoasa din camera.

Frunzele de toamna. Pentru ca toamna e anotimpul meu preferat. I cald, e linistit, e suav, senzual, perfid, o amagire, e o poveste spusa de muti si ascultata de surzi. Citita de orbi si simtita atat de vii cat si de morti. Si ei sufera. In toate reincarnarile lor. Secole intregi, pana cand nici nu mai stiu sa numere. Atunci decid ca e timpul sa invete din nou.


Floarea soarelui e buruiana mea preferata. Si florile de camp imi plac cum se pleaca ploii cu reverente mari si falduri de luna si peruzea, in bataia diminetii fara nici o vina. Macii plang cu sange, nu ti se pare? Sunt frumosi, dar tare mai sufera.... De aia imi place sa ii am aproape. Sa ii tin langa inima mea si sa sper ca poate poate vor reveni la culoarea lor initiala. La alb. Pentru ca toti am fost puri candva, demult, diminetile.

Muzica ce-mi place? Huruitul trenurilor pe langa gardul copilariei mele, in miez de noapte aurie. Pentru ca s-au intamplat si astea, inainte. Cand ma uitam pe cer, numaram toate stelele si imi puneam toata dragostea si adoratie in ele. Le repetam numele in gand si cu voce tare, si cand adormeam, o faceam cu literele lor dulci pe buze si sunetul greierilor muiati in cofeina. Mmmmm, suna a desert=))

Mi-ar prinde bine unul. Daca nu as fi mancat atatea azi:)) Si ele sunt preferatele mele. In combinatii cu sarea si aburul.

Foc de tabara. Vreau unul acuma. Ma jucam mult cu focul cand eram mica. Si la propriu, si la figurat. Imi placea sa-l vad cum se zbate si se chinuie si se distorsioneaza sub ochii mei ca apoi sa devina praf si pulbere. De rugi si cerneala. Sub ochii mei. Imi dadea o senzatie de importanta si putere absoluta. Sentimentul il puteam prea bine primi si asigura si cu ajutorul parintilor pe atunci, dar am descoperit ca am din ce in ce mai mare nevoie de el cu timpul. Cand am crescut.

Imi place linsitea. Mereu mi-a placut. Dar nu in combinatie cu singuratatea. Pentru ca ma distrug sub forma asta. Sunt malefice, iti garantez eu:)) Poti avea inceredere in mine. Macar atat.


Am iar mainile reci. Pentru ca am o circulatie periferica ingrozitoare. Mostenita. De la tata. Caruia nu i-am spus tata decat in momentul in care am pronuntat primul cuvant in viata asta. Ma gandesc la ambii mei parinti. Si la cat au avut de suferit de pe urma mea. Cateodata chiar ii inteleg de ce si-ar dori ca eu sa nu fi existat vreodata. Serios ii inteleg. Dar cine vrea sa faca greseli ? Si cine stie ce persoane vom intalni, ce decizii vom lua, ce destine vom schimba? Daca am sti, nici macar nu ar mai fi interesant. Desi mie mi-ar placea sa stiu. Si sa rad putin de mine si de ce gandesc. Tu nu ai rade? Sincer:))
Cum ziceam. Am mainile reci. Din nou. Imi fac griji, s-ar putea ca intr-o zi deja sa nu le mai pot folosi. Deja imi fac figuri, mai ales dreapta. Ca desenator, ar fi mai bine sa invat cat mai pot sa desenez si sa scriu si sa ma descurc si cu stanga.
Imi ia mult timp sa ma incalzesc iar. Sunt intruchiparea iernii:)) Asa ca daca ma vezi vreodata disperata, holbandu-ma la mainile proprii si personale, daca vezi ca le tot frec sau le ascund prin buzunare sau daca ti le intind.... primeste-le in mainile tale. Platesc chirie daca e nevoie. Tu doar fi dragut. Pentru ca asa iti sta bine:))

Nu e tarziu inca. Vad ca e doar 9. Nici in viata nu e asa tarziu. Sa schimb cate ceva, sa imi doresc cate ceva, si regret altceva. Poate poate poate.... nu, cert nu e prea tarziu pentru mine. Si nici pentru tine. Asa ca ....

Zambeste-mi:)