Oare cat mai am de gand sa ma izolez de viata reala?
N-am crezut niciodata ca voi ajunge tipul de persoana care se ascunde de propriile sentimente intr-o lume creata de propria-i persoana, cu propriile-i personaje, care au destinele alese, realese si prealese de catre o singura persoana manipulatoare, perversa, cu gandurile distorsionate de ura si chin artistic: PROPRIA-I PERSOANA.
Ma deranjeaza ca am ajuns in halul asta. E chiar grav. Si e si mai grav faptul ca nu multa lume observa. Defapt, si in acest caz e vine mea. Pentru ca nu prea am incerdere in altii. Sau pur si simplu nu mai vreau sa-i chinui si pe ei cu problemele mele existentialo-ratate. Si oricum nu m-ar fi putut ajuta.
...Si ajungem din nou la plansul de mila. Aparent unica solutie in cazuri de fata. Pe dracu unica speranta.
Imi pare atat de rau ca nu sunt independenta si capabila sa muncesc (psihic adica), si in stare sa ma deconectez cu adevarat de tot ce ma inconjoara.
Fara nici o lume fictiva. Fara nici o aparenta. Doar un maaare blank. Exact ca in sufletul meu, din cand in cand, cand realizez ca imi plang din nou, si din nou, si din nou, a suta mia oara, de mila. De aiurea. Fara scop. Fara directie. Fara sa opresc o inevitabila autodistrugere.
Breakdown, dude...
hai să vorbim despre autodistrugere.. e domeniul meu :))
RăspundețiȘtergereDap, tre sa vorbesc cu expertii legat de asta:)) Desigur, glumesc. Nu esti autodistructiva (parerea mea). Oricum, si eu te iubesc, Paulie (declaratii gay in direct)
RăspundețiȘtergerehmm, dacă ţi-aş povesti cum se desfăşoară viaţa mea în ultimul timp, ai fi de acord.. dar mai bine nu, banuiesc că mutra mea seacă spune destule.
RăspundețiȘtergere