Nu mi vine sa creed! Iar am fost expediata cu treaba, comisioane sau cum vreti sa le spuneti lucrurilor murdare pe care nimeni nu vrea sa le faca, si de aia suntem noi obligati. Pentru ca noi suntem viitorul stalp al societati. Ce vrajeala...
Oricum, in timp ce coboram scarile frustrata cu mainile in buzunare, mi-am dat seama ca... defapt... e intuneric. Intuneric, singura, pe o scara de bloc necunoscuta. Chit ca e scara pe care am folosit-o drept conexie cu realitatea atatia ani, scara MEA de bloc. Adica a statului. Groaza mea cea mai mare! Mereu am eu norocul asta de-a dreptul orb. Chior sigur nu e, a dat prea multe rateuri pana acum. Am simtiti cum incep sa mi se incordeze toti nervii si muschii, ca la o matza (pisicuta) "orfana". Hmm, orfana sunt si eu in astfel de situatii. Orfana de idei, solutii rapide, razele zilei de maine. Sunt paranoica adesea. Daca pentru asta merit omorata cu pietre, nu aveti decat. Al' de se simte intreg la minte si far' de paranoia sa arunce primu'.
Afara, la fel de bezna. Poate chiar si mai rau. Macar in bloc mai sunt niste becuri aiurite din loc in loc, ce au scapat cu viata in urma asalturilor de manele date la maxim inca de dimineata. Or fi nemtzesti, altfel nu imi explic cum de au rezistat atat. Becurile, ma refer. Totusi, cu toate becurile lor si a neamurilor lor, tot ma simt mai in siguranta in aer liber. Poate sufar putin si de claustrofobie. Ciudat, imi amintesc clar cum la vaga varsta de 8 sau 9 anisori m-am bagat intr-o cusca nou-nouta de caini. Custom made. Nu pentru mine, desigur. Si nici in lift nu am atacuri de panica sau convulsii. Deci asta se exclude.
Din nou afara. Bunica ma ajunsese la timp de la tzara, incat sa ii car eu bagajele. Nu multe, nu voluminoase, ci grele. Ingrozitor de grele! I-am lasat si ei o punga de fandoseala, ca sa nu spuna ca a venit acasa cu mana goala la propriu, si am pornit inainte spre usa care nu se mai inchide a blocului. Fredonam aceeasi melodie pe care o fredonez cand stiu ca am gresit: " Idioato! Bah, da' proasta mai esti, si inca nu te-ai invatat minte..." Bine, ca ajutorul dat unei persoane in etate nu se considera greseala, mai ales daca e vorba de propria ta bunica. Dar la momentul respectiv, parea solutia crizei personale. Pana la etajul trei, am simtit cum mi se desprinde la drept sufletul de trup de la efort. Doar, sunt destul de obisnuita cu caratul. Chiar ma gandeam sa profit de aceasta experienta pentru o posibila cariera in ale "caraushatului". Mai pe scurt, ma gandeam sa devin caraush in caz de nu intru la facultate. Sau nu iau bacul inainte. Oircare din aceste doua optiuni fatale.
Eventual, am ajuns si in casa. Ce pacat ca nu mai am apendice, altfel nu mai trebuia saraca Ale (pe care chiar o compatimesc atat eu, cat si celelalte 8 personalitati ale ei) sa care ca magaru', cataru', sau alt animal folosit in aceste scopuri brutale. Brutale va spun! Acum, tot ce mai speram era sa nu fi capatat purici. Interesante creaturi, acesti purici. Interesanti pana in punctul in care chiar as renunta la a-i mai vana, pentru a-i studia cu atentie si a-i obliga sa se alature circului meu ambulant. De dragul stiintei, desigur!
Si desigur, desi e absolut imposibil, simt deja cum incep sa sufar de hernie. Ia uite, domnule, unde se ascundea ce-a de-a treia boala miraculoasa pe fond psihologic! Acum mai sunt si ipohondra... Amicee!
Hey, mi se pare mie sau... acolo sunt niste iepuri de plush... CANTAND? Aaa, deci ii vedeti si voi. Pentru un moment, am crezut ca sunt schizoida... Ups, my bad! :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu